Te iubesc, dar n-o să mă sacrific pentru tine!

În primele săptămâni şi poate luni de viaţă ale copilului, noi, mamele, avem tendinţa de a ne dedica lui în totalitate. Uităm de programările la salonul de înfrumuseţare, de zilele de naştere ale prietenilor, de ieşirile în oraş nici nu mai poate fi vorba… uităm chiar şi de propriile dureri şi nevoi. Încet, încet, ne lăsăm pradă grijilor şi motto-ul nostru devine fraza: “Lasă, să fie copilul bine!”.

Mai grav este că uităm şi de tată, respectiv de Sotz, care până să se nască bebele era un copil mai mare. Îl răsfăţam, ieşeam în oraş, ne uitam la filme nopţi întregi şi savuram cafeaua împreună în fiecare dimineaţă. Pe el îl uităm, pe prietene la fel, colegii de muncă nu mai există demult… toate pentru copil. Timpul trece şi, mai devreme sau mai târziu, începem să spunem: “Eu îi ofer totul copilului meu; eu am renunţat la aia, la ailaltă… sacrific TOTUL pentru el”.

Da, sacrificăm totul, inclusiv fericirea noastră! Acesta este “mărul otrăvit” pe care i-l oferim copilului nostru zi de zi – bunăstarea lui şi nefericirea noastră. Iar când acesta a crescut, urmează partea a doua: “Eu am renunţat la tot pentru tine, mi-am sacrificat cariera, fericirea, viaţa… şi tu???” Şi el, ce? Ne este, oare, dator cu fericirea lui, cu existenţa lui? E dator vândut să ne facă pe noi fericiţi la bătrâneţe? Nu cred.

Totuşi, nici binele nostru nu poate fi pus întotdeuna pe primul loc, copilul nu poate primi doar o porţie din fericirea noastră! El trebuie să trăiască exact ca noi, cu bucurii şi tristeţi, cu urcuşuri şi coborâşuri… aşa e viaţa, până la urmă. Niciun copil nu ar fi fericit cu o mamă epuizată şi frustrată, care să îi vândă o poveste falsă despre cât de minunată este viaţa!

sad mom

sursa foto: extramagazin.ba

Unii vor spune că nu sunt în măsură să scriu eu despre asta; eu care în primele luni de viaţă ale Sofiei parcă purtam ochelari de cal, nu vedeam şi nu ştiam altceva decât: fata mea! Aşa e, dar o vizită la birou şi discuţiile cu colegii şi cu câteva prietene mi-au pus rotiţele în mişcare. Pe de altă parte, activitatea de pe blog şi feedback-ul pozitiv îmi dau câte un strop de fericire pe care, evident, îl împart cu ea. Am realizat că, deşi o iubesc mai mult decât orice pe lume, nu mă pot sacrifica pentru ea. Da, pot renunţa la multe, dar nu la TOT. Fetiţa mea nu are nevoie de o mamă sacrificată, ci de una fericită!

Aşa ca idee – ca să nu mai pierd plăcerile mele vinovate – mi-am propus să o iau cu mine peste tot: la o cafea cu fetele, la plimbări, la film şi la teatru, atât cât se poate… Iar acasă, timpul meu se împarte încă de acum în două părţi aproape egale: pentru mine şi pentru ea. 24 de ore sunt de ajuns :)

in-brateMi-am promis că n-o să mă sacrific pentru tine, fată dragă! Nu ai nevoie!

P.S. Despre întoarcerea la viaţa de cuplu şi regăsirea Sotz-ului, într-o postare viitoare!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *