Jucărie preferată? Da, Bebe

Da, recunosc, nu am crezut în treaba asta cu jucăria preferată a copilului. Când auzeam alte mame plângându-se că piticii au pierdut jucăria (girafa, pisicuţa, maşinuţa, etc.) şi că e mare tragedie, îmi spuneam: Ei, da, îi poate lua altă jucărie şi gata! 

De ce nu am crezut? Poate pentru că nu am simţit. Noi suntem trei surori de vârste apropiate şi jucăriile noastre, nu prea multe de altfel, au fost împărţite, trecute de la una la alta, molfăite de toate pe rând sau în acelaşi timp, aşa că… nu ne-am legat sufleteşte de niciuna.

Dar nu e aşa de simplu pe cât pare! Sof mi-a demonstrat din plin că nimic nu poate înlocui jucăria preferată. Când se ataşează de ceva ( în preajma vârstei de un an), copilul devine absolut dependent de acel obiect. Nu are nicio importanţă cum arată jucăria, dacă e frumoasă sau nu, dacă e scumpă sau ieftină, de pluş, de plastic… irelevant. Dacă i s-a pus pata pe ea, aia e. O legătură afectivă prea puternică se creează, aşa încât nu mai mănâncă, nu mai merge la plimbare, nu se mai culcă fără ea. Încercând să o substitui cu orice altă jucărie nu faci altceva decât să strângi legătura. Copilului i se face dor de cea veche şi când o va regăsi nu se va mai dezlipi de ea :)

Iaca noi! Nu ştiu cum Cireşica mea a pus mâna pe un bebe de plastic şi de vreo 5 luni nu îl mai lasă. L-a căpătat de la bunica Veta, rămas pe acolo de la verişorii ei mai mari. E clar că starea lui “Bebe” este una … mai puţin plăcută :) Adică, are picioarele roase, e mâzgălit şi zgâriat, cam ca după război. Ce contează, atâta timp cât Sof se trezeşte şi primul cuvânt spus e “Beebe”, când cred că a adormit, a închis ochii şi apoi îi deschide brusc şi strigă “Beeebe” (trebuie să fiu pe fază, cu el lângă ea, doar ca să-l vadă), nu plecăm la plimbare fără Bebe, l-am rătăcit de vreo două ori şi mi-a stat inima. Serios, îmi venea să plâng gândindu-mă la momentul în care va trebui să adoarmă fără el. Şi în somn zâmbeşte şi spune “beeebe”. Aşa ceva… nu credeam că e posibil, dar E.

jucaria

Bebe e alinare când plânge, când o dor dinţişorii îi băleşte tot, el o aşteaptă să se trezească, el o însoţeşte, cu el povesteşte…

Uneori mi-a fost chiar ruşine când mergeam la cumpărături (evident cu Bebe în mână) de cum arăta acest Bebe. Poate lumea crede că nu avem posibilitatea să-i cumpărăm o jucărie nouă, poate crede că-i murdar că şi noi suntem neîngrijiţi… dar mi-a trecut. Râd şi eu când mai văd câte-o tanti că se uită de-a doua, eu ştiu de ce Bebe e în mâna ei şi nu altceva. :)

Am încercat să-l înlocuim cu o păpuşică, gândindu-ne că fiind fetiţă o să-i placă. Naaah… Recent, i-am făcut cunoştinţă cu Tedi – ursuleţul de pluş. De fapt, nu chiar recent l-a cunoscut, dar abia l-a acceptat. Vâd că începe să-l strige şi pe el “Teedi” din când în când. Îi place că îl poate trage de urechi, muşca de nas, târâ după ea prin casă, iar el nu ripostează :) M-am gândit la Tedi ca la o soluţie de backup. Ce fac dacă îl pierdem pe Bebe??? Va fi Tedi acolo să o consoleze, deşi sper să nu fie cazul.

Citind despre asta, am aflat că aceste legături cu jucăriile pot ţine mult timp, luni de zile şi chiar ani. Copilul creşte, găseşte alte jucării mai interesante, mai frumoase, dar pluşul lui smotocit sau bucăţica aia de cauciuc molfăită, îi vor rămâne acolo, în suflet, mereu.

Am citit aici o poveste frumoasă despre legătura dintre copil şi jucăria lui preferată. Sunt şi două filmuleţe drăguţe.

Psihologii susţin că jucăria preferată a copilului este considerată o “punte” între cunoscut şi necunoscut şi o numesc “obiect de tranziţie.” “Dupa parerea lui Donald W. Winnicott, psihanalistul britanic si pediatru caruia ii datoram expresia obiect de tranzitie, aceasta este, de fapt, prima posesie a copilului, care nu face parte din propriul sau corp (sanul este un elementul pe care copilul nu il vede separat de el). Recunoscand importanta pe care o are pentru copil, parintii il lasa sa gestioneze primul lucru important in viata lui care nu este parte din el insusi. Acesta a spus ca nu toti copiii au un obiect preferat. Aceasta depinde de micuti, dar si de tari! Intr-adevar, fenomenul este in special occidental, si chiar si in tarile occidentale, se estimeaza ca numai un copil din doi are cu adevarat un obiect preferat” sursa: www.mamicamea.ro

Este important să nu încercăm să-i luăm pur şi simplu jucăria, ci să-l lăsăm să renunţe singur la aceasta atunci când va simţi să o facă. Când va avea încredere în propriile forţe şi împrejurări, când nu va mai avea nevoie de certitudinea că ceva de “acasă” e cu el şi îl ajută.

Nu e chiar uşor de gestionat întreaga situaţie. Trebuie să fiu mereu atentă când ieşim afară, ca nu cumva să scape Bebele şi să nu-l mai găsim. Şi prin casă îl pierde şi îl căutăm împreună câte jumătate de oră. Apoi, îl murdăreşte, trebuie spălat continuu (bine că e de plastic), cu Tedi e mai greu, dar tot vede şi el maşina de spălat de 2 ori pe săptămână.

Cu toate astea e atât de frumos… s-o vezi cum îi îmbrăţişează ea pe amândoi, îi strânge la piept şi îi pupă. Dacă are mâinile ocupate, îi ia pur şi simplu în dinţi şi îi plimbă, ca o pisică puii ei. “Beebe” şi mai nou “Teedi” sunt cuvintele pe care le aud de n-şpe mii de ori, dar care, culmea, nu mă irită ci mă fac să zâmbesc. Lovely.

Mi-ar plăcea să aflu care e jucăria preferată a copilului tău, sau care a fost a ta?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *