Ce aveau ei şi n-aveţi voi!

Aveau o plasă cu cărţi, copii xerox pentru testele noastre, manualul şi catalogul. Nu aveau tabletă, nici smartphone. Nu îmi amintesc să fi răspuns vreodată la telefon în timpul orelor.

Aveau câteva minute la dispoziţie pentru noi, în pauză sau chiar în timpul orelor. Minute preţioase în care ne priveau chipurile şi ne ghiceau supărările sau bucuriile. Nu aveau facebook şi nu aşteptau să actualizăm statusul cu “feeling…”

Aveau încurajările în buzunarele de la piept ale cămăşilor. Căci da, ei purtau cămaşă şi sacou, rareori jeanşi. Nimic ostentativ, nimic mai strălucitor decât patofii cremuiţi cu atenţie.

Mai aveau criticile. Acele critici care te ambiţionau, care te motivau să-ţi doreşti ca data viitoare să auzi un “foarte bine, felicitări”. Azi, criticile ne frustrează :(

Aveau chef. Veneau la orele de la 13 ca şi cum ar fi fost ora 8. Nicio schiţă de oboseală sau de plictis.

Entuziasm. Da, ne prezentau “următoarea lecţie” de parcă era cea mai mare descoperire din univers, ne stârneau curiozitatea şi ne provocau să citim.

Aveau recunoştinţă. Pentru noi, pentru rezultatele noastre. Fiecare olimpiadă câştigată, fiecare premiu sau pur şi simplu prezentare a unui elev de la noi la un anumit concurs era motiv de mândrie pentru întreaga şcoală.

Şi aveau şi curaj. Se aruncau în lupte (administrative, politice chiar) pentru noi şi pentru viitorul nostru educaţional. “Interesul clasei, al şcolii, e mai important decât interesul individual”, ne spuneau.

Ataşamente aveau. Legături speciale cu aceia care mergeau la olimpiade la materiile lor, care îi sprijineau în demersuri legate de organizarea în clasă. Nu făceau nimănui rău aceste apropieri, dimpotrivă, ne motivau să nu dezamăgim, să ne ridicăm la nivelul aşteptărilor lor, prentru că investeau în noi şi puţin suflet, nu?

Nu spun că acum nu ar mai exista astfel de cadre didactice, ba eu chiar cred că există. Doar că, în ultima perioadă de timp, s-au scos în faţă exemplele negative, s-au afişat modelele AŞA NU!, iar cei buni rămân în umbră. Poate n-ar fi rău să le acordăm o mulţumire, azi, fiind o zi specială!

Iar tinerii care îmbrăţişează menirea asta (dacă îi spun meserie o ucid) să se uite în urmă, la şcoala lor, la profesorii lor, să culeagă tot ce-a fost bun şi să resădească în şcoala lor. M-aş bucura enorm ca, peste ani, fiica mea să cunoască cel puţin 50% din educaţia pe care am primit-o eu. Să adune amintiri frumoase legate de dascălii ei, aşa ca cele pe care le port eu în suflet.

Dragă Doamnă şi Stimate Domn Profesor, vă mulţumesc!

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *